Eu nu pot sa dorm, nu am somn…
Asa ca, m-am gandit sa va mai scriu ceva. Sunt jurnalistul care, in 1996, a realizat campania de presa in timpul epidemiei de meningita. La ProTv. La Stirile ProTv. Eram un copil de 22 de ani si ma duceam cu mainile goale in mijlocul bolnavilor de la Babes si Colentina. Ma duceam cu mainile goale, dar cu sufletul plin de speranta. Speranta ca voi schimba ceva in sistemul medical romanesc. Eram un copil care credea intr-o lume mai buna. Eram un copil care avea visuri marete pentru tarisoara asta. Dar, asta e o alta poveste. Imi amintesc ca nici atunci nu exista protectie in spitale. Nici atunci, medicii nu purtau mai mult de un halat, o masca si manusi. Noi, jurnalistii, parca primeam o masca, in timpul filmarilor. Parca. Ma duceam si filmam, zi de zi, zeci si zeci de oameni bolnavi de meningita virala. Apoi, au devenit sute si sute. Erau inconstienti, cu convulsii, legati de paturi. 3 intr-un pat – nu as fi crezut ca intr-un pat de spital pot incapea 3 adulti! Erau atat de multi, incat ii inghesuiau ca pe sardele. Ca sa ii diagnosticheze, le faceau punctii in maduva spinarii. Urlau de durere. Mi se taiau picioarele si mi se ghemuia stomacul de mila, imi curgeau lacrimi din suflet. Erau si copii, si varstnici, si oameni in toata puterea. Virusul nenorocit nu alegea. Apoi, pana veneau rezultatele, albeau de frica. Pentru ca meningita aia nenorocita omora. Ajunsese o obsesie sa lasi barbia in piept, ca sa vezi daca te doare capul. Si, daca te durea, incepea delirul… Pentru ca ar fi putut fi ultimele zile pe care le mai aveai de trait. Mai si scapau, dar, multi mureau. Plangea mama de sarea camasa de pe ea si imi spunea: “Irina, te implor, nu te mai duce acolo! Nu se stie cum se transmite virusul, nu vrem sa te pierdem! Ai doar 22 de ani, nu te juca cu viata ta!”… Asa era, cel putin o luna nu s-a stiut cum se transmite virusul. Abia apoi, dupa ce am dat jos 2 conduceri ale Ministerului Sanatatii, au aflat ca tantarii transmiteau virusul nenorocit. De ce ma duceam sa filmez, in aceste conditii? Din 3 motive: 1. Pentru ca vroiam sa schimb ceva, era atat de nedrept sa moara atat de multi oameni si nimanui sa nu ii pese. 2. Pentru ca imi asumasem si astfel de situatii, atunci cand imi alesesem profesia. Si 3. Pentru ca cineva trebuia sa spuna adevarul despre ceea ce se intampla. Pentru ca, evident, atunci se mintea foarte mult. In fiecare dimineata, ma sunau sursele mele din spitale si imi spuneau: “Au mai venit 30. Au mai murit 10. Au mai venit 35. Au mai murit 20.” Zi dupa zi. Si, tot zi dupa zi, Ministerul Sanatatii raporta 4, 5 cazuri. Si nici un deces, daca tin bine minte. Tarziu au recunoscut ca mor oameni, dar cifrele erau niste minciuni. Ma duceam si filmam in spitalele de infectioase si apoi luam drumul catre Ministerul Sanatatii. Zi de zi. Ca sa cer socoteala. Ca sa aflu de ce ne mint si ne lasa sa murim pe capete. Imi amintesc ca, dupa o vreme, ferecau usa cladirii, cand vedeau masina de ProTv in fata. Si imi povestea cineva din Minister ca spuneau: “A venit Reisler, incuiati usa!”. Ma dadeau afara pe usa si intram pe fereastra. Iar povestea asta a durat toata vara, pana spre toamna. Apoi, in sfarsit, s-au adus niste teste si au afla ca virusul West Nile este transmis de tantari si nu se ia de la om, la om. Si au putut lua masurile necesare. Acum, momentan, nu exista masuri concrete care sa puna capat acestei nebunii. Epidemiile sunt cumplite. Si se intind rapid. De ce credeti ca se spune ca “S-a intins ca molima?”… De-asta. Dintr-un punct, nu mai exista control in raspandirea bolii. Si astazi, dupa 24 de ani, ma intalnesc in amintirile mele cu acei muribunzi. Si astazi, ii vad cu ochii mintii cum zvacnesc in paturi, legati de maini si de picioare cu fese, din cauza convulsiilor. Pur si simplu, mutau paturile din loc si nimic nu putea opri acele convulsii. Noroc ca, bietii de ei, erau complet inconstienti. Halal noroc! Si astazi, vad cearceafurile albe trase peste zeci si zeci de trupuri inerte. Si sunt convinsa ca si astazi ii mai plang, pe acei amarati, copii, parinti, nepoti, bunici. Epidemia de meningita din 1996 a ucis foarte multi oameni. Iar asta de acum este si mai apriga. Poate ca, daca atunci s-ar fi spus “Stati in casa!”, nu ar mai fi murit atatia oameni… Era vara, oamenii ieseau in parcuri, la padure, la gratare, pe marginea lacurilor… exact acolo unde erau tantari. Scriu si mi se ridica nodul in gat. Epidemiile sunt cumplite, oameni dragi! Va rog din suflet, stati in case! In acest moment, este singura modalitate prin care putem sa oprim raspandirea virusului. Iar daca nici aceasta poveste, pe care nu as fi scos-o niciodata din sertarul ei, pentru ca este foarte dureroasa, nu v-a convins…. eu nu stiu ce sa mai zic.
Daca considerati ca este util, distribuiti. Cine stie? Poate ramanem in casele noastre…

22 Martie 2020

• Aceasta postare are pe facebook 3,7K distribuiri. Sper, cu folos.

 

© Toate drepturile asupra textelor și imaginilor aparțin by Irina Reisler