Eu iar nu dorm, iar nu am somn… si iar urmeaza o postare lunga si care sper sa fie strop de curaj pentru orice parinte care face nopti albe cu gandul la scoala in vreme de pandemie… Asadar, sunt mama Anisiei. Dincolo de faptul ca sunt Irina, omul pe care unii dintre voi il cunosc. Dincolo de faptul ca sunt Irina Reisler, realizatoarea de emisiuni medicale de la ProTv si tipa care a slabit 50 de kilograme. Inainte de orice pe lumea asta sunt mama Anisiei. Sunt mama unei tinere de aproape 19 ani, care a trecut prin examenul de bacalaureat si prin admiterea la Medicina, in vreme de pandemie. La bacalaureat, au fost 200 si ceva de elevi plus profesorii, adunati laolalta. La Medicina, au fost 2000 si ceva de candidati plus zeci de profesori si studenti implicati in organizare, adunati la un loc. Si, da, mi-a fost foarte frica, desi sunt, dupa cum stiti, un munte de putere. Mi-a fost frica pentru copilul meu. Am plans, m-am revoltat, m-am rugat, nu am dormit nopti intregi… Inainte de bacalaureat, am avut o tentativa de a-mi exterioriza public teama. Multi m-au inteles si m-au sustinut. Unii m-au admonestat, spunindu-mi ca asta e viata si ca trebuie sa invatam sa traim cu acest virus. Altii m-au rejectat si m-au blocat, nu inainte de a-mi scrie ca virusul asta e o gogorita sau o gripa ca oricare alta. Am esuat in tentativa de a-mi exprima teama, pentru ca am considerat ca nu trebuie sa-mi consum energia explicind cum e sa fii in pielea unei mame care urmeaza sa-si trimita copilul in mijlocul a 200 si respectiv 2000 de oameni, stiind foarte bine ce inseamna o epidemie, stiind foarte bine cum e in spitalele noastre, stiind foarte bine ca nu e un simplu virus, ci unul care poate omori, stiind foarte bine ca nu e vorba doar despre copil, ci si despre o bunica, despre un strabunic – cu totii avem in familie si persoane vulnerabile. Am lasat balta opiniile publice si mi-am focusat toata energia pe Anisia. Cu Dumnezeu inainte si cu foarte multa grija din partea ei, am trecut cu bine si prin examenul de bacalaureat, si prin cel de admitere. Acum, toti parintii au ajuns sa treaca prin aceste stari, care nu dau pace sufletului si care osileaza intre “trebuie sa traim cu acest virus” si “mi-e frica de acest virus”. Acum, fara exceptie, toti parintii se tem pentru copiii lor. Si, de cateva zile, ma tot gandesc care ar fi esenta experientei mele, ca sa pot scrie cateva cuvinte pentru cei care, de luni, isi vor duce copiii la scoala… Oameni dragi, acum, mai mult ca oricand, orice parinte este Farul din viata copilului lui. Copiii, mici sau mari, catre noi se intorc atunci cand le este greu, atunci cand se tem, atunci cand simt ca nu au stabilitate, atunci cand nu au incredere in ei, in puterile lor sau in altii. Da, pe mine asta m-a ajutat enorm, atunci cand mi-a fost frica pentru Anisia: toata atentia mea a fost indreptata catre copilul meu, nu catre frica mea. O urmaream din umbra clipa de clipa, sa o vad echilibrata, sa o vad increzatoare, sa o vad calcind sigura, chiar daca pandemia ne pune sub picioare nisipuri miscatoare. Acum e momentul sa punem in practica, mai mult ca oricand, ceea ce ne place sa spunem mereu: “Copilul e cea mai importanta fiinta din viata mea”. Noi trebuie sa fim pregatiti pentru o perioada (poate chiar lunga) in care sa daruim copiilor nostri tot timpul din lume, toata informatia corecta, tot echilibrul si toata increderea. Noi trebuie sa ii invatam despre masti, sa le punem in ghiozdane masti de schimb, un sapun, un gel dezinfectant. Noi trebuie sa le povestim pe intelesul lor cat de important este sa aiba grija de ei, sa se spele pe maini, sa-si schimbe masca, sa nu se pupe cu colegii, sa nu bea din aceeasi sticla de apa… – tot ce stim noi despre preventie, igiena si bun-simt. Noi trebuie sa ii intelegem daca au si zile mai proaste, in care frica isi face culcus in sufletele lor. Noi trebuie sa fim cu ochii in patru, sa nu ajunga depresivi ca fac ore on-line, in timp ce altii merg la scoala si se intalnesc cu colegii. Noi suntem cei care trebuie sa le zambim mai mult, chiar daca avem greutati sau probleme la serviciu. Noi suntem cei care trebuie sa discutam zi de zi cu copiii nostri despre starile lor, despre dorintele lor, despre temerile lor – despre EI. Noi suntem cei care trebuie sa le dam sentimentul ca pot trece cu bine prin aceasta perioada, ca sunt curajosi, ca sunt puternici, ca sunt destepti, ca avem incredere in ei si ca suntem mandri de ei si de reusitele lor. Dincolo de orice masura luata de stat, de scoli, de profesori, de ministri, de presedinte, noi, parintii, suntem primul si cel mai important sprijin pentru copiii nostri. Sigur, nu spun nimic special si nu spun nimic nou. Sunt lucruri pe care toti parintii le fac deja. Si eu le faceam, dar, in perioada bacalaureatului si admiterii, am aflat ca e loc de mai mult si de mai bine, in ceea ce priveste relatia cu Anisia. In perioada in care mi-a fost frica pentru copilul meu, am aflat ca, si la 4, si la 19 ani, Anisia isi agata privirea in privirea mea, atunci cand se teme, atunci cand ii este greu, atunci cand e nesigura, trista sau revoltata ca o asemenea grozavie i-a rapit multe dintre bucuriile varstei. Ca sa inchei, imi permit sa va rog ceva: fiti alaturi de puii vostri, mai mult ca oricand, indiferent cat de mult va temeti de ceea ce traim cu totii! Sa transformam uratul in frumos, pentru copiii nostri. Iubirea noastra nu omoara virusul, dar infloreste in sufletele copiilor nostri increderea. Increderea ca vor creste sanatosi. Increderea ca vietile lor vor merge inainte. Increderea ca viitorul lor va fi unul extraordinar. Increderea ca va fi bine. Da, va fi bine, daca noi toti facem totul pentru acest bine. Si vom putea face tot ce trebuie, daca noi si copiii nostri vom fi echilibrati si optimisti. 
Am scris cu toata inima, din toata inima. Si sper ca toate aceste cuvinte sa va indemne sa fiti curajosi. E tot ce putem face mai bun, acum. 
Va multumesc, pentru ca sunteti aici! 

13 Septembrie 2020

 

© Toate drepturile asupra textelor și imaginilor aparțin by Irina Reisler