Cand am cumparat pamantul de la Poienile, in mijlocul curtii era un mar domnesc batran, batran. Domnea, asa cum ii spune numele. Nu stie nimeni cati ani are, dar mere ca ale lui n-am mancat in viata mea. De cate ori vin aici, merg la el si il imbratisez. Este, cumva, regele curtii. Vara trecuta, ne-a sunat vecina si ne-a spus: “Doamna Irina, s-a rupt marul, i s-a retezat trunchiul in doua. O parte a ramas in picioare, o parte a cazut la pamant. S-a rupt sub greutatea merelor, e plin de fructe si lemnul batran a cedat. Ce facem, taiem jumatatea rupta?” … Nuuu, nici gand, il lasam sa decida el daca traieste sau se usuca! Asa ca, rana a fost oblojita, partea rupta sustinuta, cu pamant si araci, iar marul meu a mers inainte. In primavara, cand am venit aici, vi l-am aratat – era plin de muguri si boboci tot, dar partea cea mai plina de rod viitor era cea cazuta la pamant. Azi dimineata l-am vazut pe lumina si am simtit ca as vrea sa mi-l sadesc direct in mijlocul sufletului, ca sa simt permanent lectia pe care ne-a daruit-o. As vrea sa simt in permanenta curajul de a merge inainte, oricat de greu ar fi. As vrea sa nu mai uit vreodata ca orice fiinta poate face rod bogat, chiar si atunci cand viata o tranteste la pamant. As vrea sa imi amintesc, clipa de clipa, ca bucuria poate fi daruita in jur, chiar si atunci cand destinul este potrivnic. As vrea sa-mi pot sadi acest mar in inima, sa fie rege bun si intelept chiar acolo, in esenta mea. Va rog, mariti fotografia si priviti. Sigur, merele de pe partea cazuta nu sunt la fel de mari ca celelalte, dar sunt atat de multe! Seceta a fost uriasa, in aceasta vara, nu a avut din ce le creste. Insa le-a tinut pe crengi pana s-au copt. Le-a ridicat, le-a crescut, le-a parguit si ni le-a daruit. As vrea sa pot da ficarui om cate un mar plamadit de marul meu fantastic! Sa guste din elixirul bunatatii, recunostintei, curajului, puterii si frumusetii. Frumusetea acestei vieti.

24 Octombrie 2020

 

© Toate drepturile asupra textelor și imaginilor aparțin by Irina Reisler