Aveam pe birou o bucatica de ciocolata. Mi-am facut o cafea si am iesit cu ele pe balcon. Ca sa privesc ploaia. Si, deodata, amintirile au inceput sa curga. Ciocolata inmuiata in cafeaua fierbinte, atat cat sa se topeasca putin si sa devina o crema delicioasa, inseamna gustul adolescentei mele… Se facea ca stateam impreuna cu prietena mea, in balconul ei de la etajul 7, si savuram cafeaua fiebinte in care strecuram cuburi de ciocolata. In casetofonul vechi canta Pink Floyd. Tin minte ca acum, The dark side of the moon, pana la obsesie. Eram ca doua surori, impreuna la gradinita, la scoala, la liceu. Ea statea la 7, eu la 8. Eram si cuplaj la telefon. Si eram parte din gasca de rockeri a liceului. O gasca frumoasa, zapacita si luminoasa. Ne faceam veacul la Cinemateca si TNB, citeam mult, inchiriam casete cu filme si ascultam vrafuri intregi de viniluri. Cu muzica rock si hippy. Eram copii saraci, prima generatie de tineri pe care revolutia a aruncat-o in democratie. Tin minte ca imi facusem o geanta rock din niste blugi vechi, primiti imediat dupa revolutie, de la sora unui vecin care traia in Franta. Si purtam o vesta de piele intoarsa, facuta dintr-o haina a lui tata, careia ii taiasem manecile. Cu gasca noastra de rockeri pletosi, mergeam la concerte. Pe Arenele Romane, pe stadionul 23 august, in club A, cafeneaua de la Arhitectura. Ah, ce energie, cata bucurie era la acele concerte! Cantam pana ne pierdeam vocile. Traiam muzica aceea pana la ultimul acord! Ce vremuri, ce viata! Apoi, fiecare a luat-o pe drumul lui, am devenit oameni mari si viata ne-a risipit. Dar gustul cafelei fierbinti cu ciocolata topita in caldura ei a ramas. E ca un tatuaj, in partea de inima care-mi pastreaza amintirile… Cu bucatica de ciocolata si cafeaua in fata, am stat minute in sir si am privit ploaia. Cumva, parea ca cerul plange… La laptop canta Pink Floyd, muzica aleasa de baietii care fac emisiunea de dimineata la Radio Europa FM… Tocmai vorbisera despre Colectiv. Si, deodata, am inteles! Stropii de ploaie erau cernuti peste noi, cei ramasi, de acei tineri plecati! Acei tineri care iubeau muzica rock si care au avut nesansa de a se afla acolo, in acel loc care s-a transformat in iad pe pamant. Putea fi oricare dintre noi, acolo… Acei tineri incredibil de luminosi si de frumosi, pe care nu avem voie sa-i uitam. Acei tineri care au lasat in urma lor o durere care ne-a scrijelit inimile. Atat de tare a durut, incat nu voi uita niciodata unde eram si ce faceam in acele momente, cand am auzit la televizor ce se intampla… Si nu am sa uit niciodata cum am inghetat in fata ecranului care ardea, cu lacrimile curgand… Asa cum au plans stropii de ploaie, azi… Era exact acum 5 ani, oameni dragi, la ora 22.30. Iar daca intre timp nimic nu s-a schimbat, macar as vrea ca ei sa stie ca noi, cei ramasi, nu i-am uitat. Am ridicat cana cu cafea spre nori. Azi mi-am baut cafeaua cu Ingerii. Si mi-am amintit ceva ce nu uit vreodata: ca trebuie sa iubim si sa pretuim fiecare clipa de viata.
30 Octombrie 2020
© Toate drepturile asupra textelor și imaginilor aparțin by Irina Reisler