E timpul pentru o noua (po)veste buna si frumoasa.  In baia de stiri rele din ultimele zile si printre cele legate de alegerile din SUA, mi-a picat privirea pe un articol care m-a bucurat mult: legea adoptiilor a fost simplificata si schimbata in favoarea copiilor parasiti si a familiilor care nu pot face un copil, dar isi doresc sa infieze unul. Instant, gandul mi-a fugit la o intamplare pe care am trait-o acum 16 ani. Si inima a inceput sa imi bata mai tare, a bucurie. Am zis ca merita sa impartasesc aceasta bucurie cu voi, pentru ca acum avem nevoie de povesti frumoase, mai mult ca oricand. Si in ideea ca orice poveste trista si potrivnica poate avea un final fericit. Daca noi toti facem ceea ce trebuie. Asadar, era intr-o sambata rece de toamna tarzie, in vremea in care faceam emisiuni medicale pentru TVR. Iar in acea sambata filmam intr-o maternitate din Bucuresti, in sectia de terapie intensiva de la nou nascuti. Filmam un medic de exceptie care, pe timpul, pe aparatura si pe banii lui, umbla din maternitate in maternitate, ca sa ii salveze de la orbire pe copilasii nascuti prematur. Acei copilasi cat o palma de mari, care se lupta cu moartea zile, saptamani, luni in sir. Pentru ca ei nu pot respira singuri, neavand plamanii formati, sunt pusi la oxigen. Acesta ii salveaza, dar, in multe cazuri, poate produce orbirea. Ei bine, medicul acesta cumparase din banii lui un laser si trata gratuit ochii acestor sufletele. In timp ce filmam, cu inima stransa de atata suferinta, dar si cu uimire si admiratie in fata luptei pentru viata, in sala de nasteri, care era chiar in incaperea de alaturi, a ajuns o tanara de 16 ani. Venea cu o ambulanta, dintr-un sat de langa Bucuresti, era in travaliu, iar parintii ei stiau ca e la spital ca sa-si scoata un fibrom. De cum brancardul a fost dat jos din lift, tanara a inceput sa spuna fara oprire, tare si raspicat, ca ea nu vrea copilul, ca nu-l ia acasa, ca il lasa in spital, ca n-o intereseaza, ca nu si l-a dorit, ca a fost un accident. Evident, ne-am oprit din treaba noastra pentru ca era socant sa auzi astfel de cuvinte. Mai ales in contextul in care mamele copilasilor de la terapie intesiva bateau si plangeau la Portile Raiului, ca sa ceara viata si sanatate pentru puii lor de cateva sute de grame, hai, 1 kg. In cateva minute, tanara a nascut. O fetita. Superba. Perfect sanatoasa. 3,400 kg. Si a refuzat categoric sa o priveasca. Am implorat-o cu totii, medicii, asistentele, infirmierele, noi… Tin minte ca acum ca ii spuneam: “Te rog, priveste-o doar o clipa, ca sa o tii minte toata viata. Chiar daca nu o vrei, e viata din viata ta… Si e atat de frumoasa!”. Nu! Acel “nu” a fost categoric. “Nu o vreau, nu ma intereseaza nici sa o vad, nici sa o iau acasa”. Eu si acum, dupa atatia ani, vreau sa cred ca undeva, in adancul inimii ei, a refuzat sa o priveasca tocmai pentru a nu-si ingreuna hotararea de a o parasi. A semnat pe loc hartia prin care renunta la drepturile parintesti si aia a fost. Am plecat cu asistentele, in camera unde erau spalati, cantariti si infasati nou-nascutii. Lacrimile imi siroiau fara oprire – Doamne, am plans la filmarea aia, cat n-am plans la toate filmarile din cariera mea – si am facut o promisiune in inima mea: “Tu nu vei ramane a nimanui, copil frumos! Bine ai venit, pe lume!”. Am luat-o in brate si am stat asa minute in sir. Prima pornire a fost sa o infiez eu. Anisia avea 3 ani. Unde crestea una, putea creste si a doua. Am intrebat daca voi primi ajutor la intocmirea dosarului si am fost asigurata ca da. Cu greu m-am despartit de ea, dupa ce mi-am cules sufletul de pe jos. Era facut tandari. Mii de ganduri si de intrebari veneau buluc peste mine. Atat de usor sa fie pentru unii? Atat de usor e sa te lepezi de o viata, de un suflet, si sa te intorci la ale tale, ca si cand nimic nu s-ar fi intamplat? In drum spre casa, in masina fiind, mi-am amintit brusc de o familie care se chinuia de ani de zile sa infieze un copil, dupa ce se chinuisera alti ani de zile, fara izbanda, sa il faca pe al lor. Desi oamenii aveau dosarul impecabil si aprobat, copilul lor intarzia sa apara. Pana in acea zi de toamna rece si tarzie. Intr-o fractiune de secunda, in inima mea a rasarit cel mai frumos si mai luminos soare din Univers: micuta aceasta este copilul lor, pe EA au asteptat-o atatia ani! A fost una dintre putinele ocazii in care am simtit magia care transforma lacrimile de durere, in lacrimi de fericire. Nu a fost usor si nici nu a durat putin. Din cauza birocratiei, procesul de adoptie s-a lungit luni de zile. Multe. Desi toate actele erau in regula, desi oamenii aveau absolut toate conditiile sa ia copilul acasa, micuta isi vedea parintii adevarati (da, da, ei sunt adevaratii ei parinti!) printre zabrelele patucului de la maternitate. Asa era procedura. Recunosc, am mai mers si eu cu ei, de cateva ori, ca sa o vad; de drag si de bucurie.  Nu s-au inventat cuvintele care sa descrie fericirea acelor oameni si stralucirea din ochii fetitei, atunci cand ei intrau in salon. Acum, micuta din povestea mea are 16 ani si merge la liceu. Nu am mai vazut-o in ultimii ani, dar, cand m-a vizitat ultima oara, m-a socat asemanarea cu parintii ei adevarati. Desi femeia care a adus-o pe lume era blonda, ea e bruneta si creata, exact ca cei care i-au daruit Viata, cu adevarat.  Concluziile sunt multe, dar as incheia (po)vestea buna si frumoasa cu una singura: niciodata nu trebuie sa ne oprim din a crede in visurile noastre. Trebuie doar sa facem totul pentru a le implini. Iar cand facem asta, apar in calea noastra toti cei de care avem nevoie si toate intamplarile care ne sustin visul. Pentru ca nimeni nu e degeaba si nimic nu e intamplator, in viata unui om. Cu speranta si optimism, tot inainte! 

4 Noiembrie 2020

 

© Toate drepturile asupra textelor și imaginilor aparțin by Irina Reisler