Vioara era cat mine si mergeam pe scara autobuzului...

M-am ciocnit intamplator de aceasta fotografie cu autobuzul copilariei mele. Ma rog, al meu nu era 300, era 142. Si ma ducea pe strada Lucaci. Acolo unde era scoala mea de muzica. Mi-am permis sa iau fotografia si sa o asez langa vioara mea. Pentru ca aceasta imagine a deschis, in inima mea, un sertar plin cu amintiri. Timp de 8 ani, fie vara, fie iarna, am calatorit printre picioarele oamenilor mari, uneori in autobuz, dar de cele mai multe ori pe scara lui, cu o vioara cat mine de mare in brate, ca sa ajung la intalnirile cu Mozart, Vivaldi, Brahms, Beethoven si Paganini. Acum, mare fiind, realizez ca intalnirile cu asemenea personalitati presupun un drum cu multe obstacole – metaforic vorbind. Atunci, cu mintea si cu inima unui copil de 7 ani, nu simteam decat ca este un drum ingrozitor de greu. Stateam in statie cu orele, iar apoi ma inghesuiam pe scara autobuzului, cu vioara stransa la piept. La pieptul pe care statea si cheia de la casa, atarnata de gat. Pentru ca asa era la moda atunci. Imi amintesc ca veneam de la scoala normala, lasam ghiozdanul, mancam repede ceva, luam vioara si geanta cu partituri, incuiam usa, inghesuiam cheia sub bluza de la uniforma si porneam in aventura. Impinsa, sifonata, ciufulita, calcata bine de toti oamenii mari, intram mai mult alergand pe poarta scolii de muzica de pe strada Lucaci. Era o casa veche, foarte mare si foarte frumoasa, cu o curte superba, plina de castani. Iarna era cel mai greu, pentru ca ajungeam acolo cu mainile inghetate, dupa statul prin statii, calatoria pe scara autobuzului 142 si mersul pe jos, prin nameti. Iar mainilor inghetate le e cam greu sa cante perfect la vioara. Asa ca, mai primeam si cate un arcus peste ele, drept pedeapsa. Unii profesori din acele vremuri asa considerau ca se face performanta cu copiii… Drumul de intoarcere, mai ales in timpul iernilor, il faceam impreuna cu mama si cu tata, care ieseau de la serviciu si veneau sa ma ia. Era mult mai usor si mai placut, mai ales ca, uneori, cand ai mei aveau bani suficienti, ne opream in Piata Hala Traian, unde era o gogoserie de nota 10. Si orice greutate sau durere disparea ca prin farmec, atunci cand imi pudram nasul cu zaharul de pe o gogoasa calda. Mergeam pe jos, pana in Dristor, ca sa nu mai folosim inca o data autobuzul groazei. Ajungeam acasa cand nu mai era lumina, uda leoarca la picioare, cu turturi pe pantalonii tricotati de bunica, si ma apucam de teme. Apoi, de exersat partiturile. Si imi mai ramanea o ora pentru un tur scurt prin lumea papusilor mele. In clasa a 8 a, dupa un concert pe scena Ateneului cu Orchestra Medicilor, i-am anuntat pe ai mei ca nu mai merg la vioara si ca renunt la scoala de muzica. Nu au ripostat si nu au insistat. Oricum ma pregateam pentru un liceu de Mate Fizica si sigur nu as mai fi avut timp de vioara. Nu stiu unde as fi ajuns si ce as fi devenit, daca as fi continuat scoala de muzica. Stiu, insa, ca cei 8 ani de muzica mi-au format sufletul. Cei 8 ani de muzica si scoala normala mi-au format antrenamentul la munca multa si la disciplina. Cei 8 ani de calatorii pe scara autobuzului 142 m-au ajutat sa inteleg, chiar si copil fiind, ca vremurile acelea au fost cumplite, injositoare si teribil de grele. Tin minte ca acum ca, la Revolutie, cand am iesit in strada si am strigat “Libertate!”, gandul meu a fugit la autobuzul 142, la mainile de copil inghetate pe bara lui, la frica de a nu aluneca de pe scara lui, impinsa de cei mai mari ca mine, la durerea pe care o producea lovitura arcusului pe mana inghetata… Acum, nu mai exista nici scoala de muzica de pe Lucaci, nici autobuzul 142. Au ramas doar amintirile si prima vioara la care am cantat, cand eram un copil de nici 7 ani. Allegretto de Mozart. A fost prima partitura pe care am invatat-o. Stiu si acum locurile in care trebuie sa pun degetele pe corzi. Pentru ca, din toti acei ani, am ales sa pastrez vie doar frumusetea muzicii.
Aceasta este doar o poveste pe care am simtit ca trebuie sa o impartasesc aici, ca sa ne amintim. Si ca sa nu uitam vreodata ce sa ne dorim. Va imbratisez cu drag si va doresc o seara linistita! Sa ramaneti sanatosi si mereu bucurosi!

26 Noiembrie 2020