Este singura fotografie cu Mos Craciun, pe care o am. Aveam 8 ani si am mers sa cant la vioara la Institutul Oncologic, pentru copiii angajatilor si pentru copiii bolnavi de cancer, cu cateva zile inainte de Craciun. Mosul m-a intrebat, ca pe toti copiii de acolo, ce imi doresc sub brad. Cu ochii la punctul de lumina care se formase pe microfon (pe care, tin minte si acum, l-am luat drept un semn de magie) i-am spus emotionata ca imi doresc un penar care sa se inchida cu magnet. Cei mai de seama mea sigur isi amintesc penarele chinezesti cu clapeta magnetica… Doamne, erau un lux! Era o dorinta pe care nici nu indrazneam sa o rostesc cu glas tare, acasa. Ai mei au trait din salarii modeste – tata teminase fizica atomica la Magurele; mama era tehnician medical pe vremea aceea. Si nici unul nu era membru de partid. Traiau imprumutandu-se de la un salariu la altul, iar cei mai multi bani se duceau pe medicamentele pentru tata, cardiac din frageda pruncie, care traia din stop cardiac in stop cardiac. Nu, nu, sa nu ma intelegeti gresit, nu am fost un copil sarac si nefericit! Am fost un copil care a avut tot ce i-a trebuit si care a inteles ca prioritatile erau altele si ca ele delimitau viata de moarte. Asadar, penarul acela chinezesc era un vis frumos, pe care totusi am avut curajul sa i-l soptesc lui Mos Craciun (Gerila, la momentul respectiv), cu cateva zile inainte de Sarbatori. In ziua respectiva, nu am mers la scoala, asa ca ai mei m-au dus acasa dupa serbare, iar ei si-au vazut de serviciul lor. Si nu stiu ce Dumnezeu am cautat eu in dulapul cu asternuturi – chiar nu imi amintesc de ce am deschis usile acelea – si de ce privirea mi s-a ridicat exact spre raftul pe care se zarea, intre doua prosoape impaturite frumos, o muchie alba lacuita, pe mijlocul careia am vazut … inchizatoarea magnetica. Am inchis usile repede, ca si cand m-ar fi ars, si am inceput sa plang in hohote. De fericire. Ai mei reusisera sa stranga bani si gasisera penar chinezesc cu magnet! Ce sa va spun… starea pe care am avut-o pana la acel Craciun nu se poate descrie in cuvinte. Eram fericita, eram nerabdatoare, visam cu ochii deschisi la momentul intalnirii cu darul pretios. Stiam deja care e treaba cu Mosul, dar nu am vrut sa ma uit la penar inainte de Craciun, nu am mai deschis acel dulap, in zilele ce au urmat, desi tare greu a fost.  Doamne, cum a fost cand l-am vazut sub brad! Nici in alta viata nu am sa uit acea fericire. Am iubit acel penar ca pe nici un altul. Si l-am purtat, pana nu a mai ramas nimic din el. Era alb, dintr-un plastic lacuit si avea doua pisici frumoase pe el. Daca inchid ochii, il vad aievea si acum, desi au trecut aproape 40 de ani…  In fine, ce vroiam sa va spun? Vroiam sa va rog, de fapt, ceva: sa nu lasati Magia Craciunului sa dispara. Indiferent de vremuri, indiferent cat de greu este, indiferent cat de dor ne e de orice, nu trebuie sa umbrim spiritul Craciunului. Daruiti-va si daruiti, faceti surprize frumoase sufletelor voastre si sufletelor pe care le iubiti. Adunati amintiri – da, asa cum se poate acum, online, de la departare – pentru ca si acest Craciun este al nostru. Oameni dragi, am trecut prin Sarbatori si mai grele… dar asta nu inseamna ca au fost urate sau incomplete. Sa ne deschidem si sa ne bucuram inimile! Si sa facem totul pentru ca, in 2021, sa putem recupera tot ce ne lipseste acum.
PS Si acum, la 46 de ani, cand imi cumpar sau primesc ceva ce stiu ca imi doresc mult, aman deschiderea cutiei/pungii/ce o fi cat mai mult posibil. Ca sa retraiesc asteptarea aceea sublima, pana cand am tinut penarul chinezesc in maini. 

20 Decembrie 2020

 

© Toate drepturile asupra textelor și imaginilor aparțin by Irina Reisler