In joaca, am alaturat doua fotografii, pentru ca ne seamana tunsorile. Nu-mi dau seama daca mai sunt si alte asemanari intre noi…; vorba Ansiei: “Ne seamana zambetele, mama, dar zambim diferit!”. Ideea e ca, alaturind fotografiile, am avut a-i spune un singur lucru: “Esti darul meu de zi cu zi. Cel mai mare dar.” Si apoi, au urmat o mie de alte ganduri. Despre oameni. Despre oamenii-dar. Stiti, am fost si sus, am fost si jos. Am fost si fericita, am fost si necajita. Am avut plusuri, dar am avut si minusuri. Am castigat, dar am si pierdut. Am facut mult bine, dar am si ranit. Am facut fapte bune, dar am si gresit. Intotdeauna, insa, dar absolut intotdeauna, m-am bucurat de darurile acestea mari, pe care viata mi le-a dat: oamenii care m-au iubit neconditionat, si cand am fost sus, si cand am fost jos, si cand am fost fericita, si cand am plans, si cand am facut bine, dar si cand am gresit. Acestia sunt oamenii spre care trebuie sa ne indreptam privirile si inimile, acestia sunt oamenii pe care trebuie sa ii pastram in vietile noastre si pentru care trebuie sa fim recunoscatori. Acestia sunt oamenii care merita iubirea noastra. Acestia sunt oamenii de la care trebuie sa avem asteptari. Acestia sunt oamenii care vad partea noastra frumoasa si nu fac un scop din a o gasi pe cea intunecata. Sunt oamenii care ne ajuta sa crestem, vorbindu-ne despre calitatile noastre, nu criticandu-ne pentru defectele noastre. Sunt oamenii care ne incurajeaza, chiar si atunci cand suntem jos, gresim sau cand avem nori in suflete. Sunt oamenii care stiu sa transforme o mustrare intr-o dovada de iubire. Sunt oamenii-dar. Ce facem cu restul? Ii lasam sa plece. Poate chiar ii rugam sa o faca. Asumat, cu mult curaj si fara teama sau regrete. Pentru ca nu trebuie sa lasam pe nimeni sa ne intunece bucuria si sa ne stinga lumina. Lumina din inimi, despre ea zic.

 

© Toate drepturile asupra textelor și imaginilor aparțin by Irina Reisler