Sunt unele zile in care constientizam aprig rau ca virusul asta darama oameni fara sa-i imbolnaveasca, darama afaceri, darama planuri si visuri, darama iubiri, darama comportamente si obiceiuri, practic spulbera totul in calea lui. Sigur, si noi, ca si voi, traim tot felul de emotii, trecem de la o stare la alta, oscilam intre speranta si suspin, intre optimism si cadere, intre a face planuri de viitor si zacut cu privirea in gol, intre liniste si revolta, intre zambet si lacrimi, intre curaj si teama. Am stat si m-am gandit zile in sir ce anume din viata mea ar putea alunga trairile innegurate, ce anume m-ar putea mentine intr-o stare de echilibru. O stare de care imi dau seama ca depind multi oameni din jurul meu, afacerea noastra, clientii nostri, cititorii mei. Intotdeauna, lucrurile merg mai bine, atunci cand noi suntem intr-o stare de bine. Am cautat “ceva-ul” acela care sa imi dea putere si am gasit: este aceasta frantura de filmare de la majoratul Anisiei. De cate ori simt ca mi se descarca bateriile, ii dau play. Si incerc sa ma pun in pielea ei. In sufletul ei. 18 ani. Viata ei era efervescenta ca o sticla de sampanie. Invata pe rupte pentru medicina. In scurt timp, urma Balul de final de liceu. Cumparasem rochia si pantofii de bal. Apoi, urmau bacalaureatul si examenul la facultate. Visa cu ochii deschisi cum va fi ziua examenului si imi spunea mereu: “Mama, tu sa stai la firma, ca o sa lesini de emotii!”. Ne gandeam unde o sa calatorim, dupa ce intra la facultate. Faceam planuri despre cum o sa mearga la cursuri si apoi o sa vina la un masaj bun, la salon, care e la o aruncatura de bat de facultate. Ne imaginam cum va fi prima ei relatie de om mare si cum o sa iesim in patru, la restaurant. Visuri de adolescent… cu siguranta va amintiti emotiile finalului de liceu, nu cred ca exista om care sa nu fie marcat de acea perioada a vietii. Si deodata, intr-o clipita, totul s-a spulberat. Buuum!!! Toate visurile au disparut, precum baloanele de sapun care se sparg si devin nimic. Si, cu toate acestea, Anisia se tine dreapta pe picioare. Presupun ca are si momente de cadere, sunt sigura ca exista si lacrimi. Dar, nu le tine la vedere. Pentru ca speranta ca va fi bine nu a disparut niciodata din inima ei. Chiar daca nu stie nimic clar despre cum va arata viitorul ei, continua sa mearga. Continua sa viseze, sa isi faca planuri, sa munceasca pentru marele vis de a deveni chirurg. In continuare, spune ca isi doreste sa vindece inimi. In continuare spune ca, atunci cand totul se va termina, va iesi pe usa casei mai buna decat era atunci cand a intrat pe ea. Ei bine, oameni dragi, daca copila asta a mea poate sa fie curajoasa si optimista, nici noi, care avem o viata de experiente in spate, nu avem voie sa fim altfel. Cand simtiti ca bateriile vi se descarca, intorceti-va la aceasta postare, cititi-o si dati play la bucatica asta de filmulet. Si ganditi-va ca noi, cei mari, trebuie sa fim in picioare, pentru copiii si tinerii care duc viata mai departe. Astazi, si eu am dat play la filmulet. M-am repus pe drum si am venit sa va scriu si sa astern o noua fila din jurnalul unui business de familie, in vreme de pandemie.

Cu drag,

Anisia, Irina si Marius