Anisia, 19 ani... - Irina Reisler

Era 4 octombrie 2001. Ora 6 dimineata. Eu, singura acasa, Marius era la ProTv, facea jurnalul de dimineata. Din somn m-au trezit primele semne ale nasterii si m-au buimacit, cezariana era planificata peste cateva saptamani. Am sunat medicul, care mi-a spus amuzat: “Stai linistita, fata e mare, Si grabita. Du-te la spital si vin si eu, dupa ce trec pe la facultate, sa las niste cursuri de genetica pentru studenti.” Ocolul pe la UMF m-a cam speriat, dar m-am gandit ca nu s-o intampla asa rapid. Cezariana era musai, cordonul ombilicat fiind incolacit bine in jurul copilei. Imi mai amintesc ca am sunat-o pe mama, sa vina sa ma ia, noi nu aveam masina. Apoi, pe Marius, caruia i-am spus sa-si termine jurnalul si sa vina la maternitate. Si pe prietena mea, medic si ea, pe care am mobilizat-o catre Giulesti. Mi-au ramas in memorie multe momente din acea dimineata, pregatirile, ultima ecografie si sunetul inimii micute care batea tare – cred ca avea si ea emotii, forfota dinspre sala de operatii, dar sunt cumva estompate. Cea mai clara amintire – atat de clara, de parca o traiesc acum – este acea secunda in care Marius s-a aplecat peste patul de terapie intensiva si mi-a spus soptit, la ureche: “Anisia”. Stiu ca am aprobat din cap si am zambit in gandul meu. Aveam pregatite doua nume de fata, Daria si Anastasia, dar uite ca el gasise un nume si mai frumos (in paranteza fie spus, primele nume pregatite au fost Vlad si Luca, pentru ca pana la 28 de saptamani am stiut ca vom avea un baietel – cordonul ala ombilical, bata-l vina! ). Aveam acasa, primita in dar de la o buna prietena a mea, etnoloaga Irina Nicolau, o carte cu nume culese de ea din toata tara. De acolo a aparut numele Anisia in viata noastra. Si din lumea ingerilor, ne-a fost trimis sufletul care avea sa poarte acest nume. Cu siguranta, de acolo. Pentru ca, asa cum am mai povestit, nimeni nu-mi daduse sansa de a avea propriul copil, in viata asta. Sfidand orice previziune medicala, a aparut ea. Anisia. Am vazut-o prima oara imediat dupa ce Marius a plecat sa o declare. Era atat de mica! Imi amintesc ca ii tineam capul in causul palmei si picioarele ei se terminau in dreptul cotului meu. Era cat cea mai mica papusa mare pe care o aveam din copilarie. Si pe care Anisia o pastreaza si astazi. Astazi, cand implineste 19 ani. Ceea ce vreau sa spun tuturor, prin aceasta poveste minunata pentru noi, este ca nu trebuie sa ne pierdem speranta, vreodata. Ca nu trebuie sa ne oprim din a crede. Ca nu trebuie sa ne oprim din cladit visuri. Ca nu trebuie sa lasam armele jos si sa spunem “Asta e”. Miracolele se intampla aici, pe pamant. Daca noi credem in ele. Si in noi. Si in Ingeri. Si in Divinitate.

4 Octombrie 2020