Citesc ca astazi este Ziua Internationala a copiilor prematuri. Deci, si a Anisiei. S-a grabit sa vina pe lume, cred ca din nerabdarea de a ne intalni.  Nu a stiut nimeni sa ne explice de ce s-a intamplat asa. Probabil ca atat am putut sa o cresc in miezul fiintei mele – v-am mai povestit ca Anisia este un copil-Miracol, eu stiind ca nu pot avea copii. Nici nu a mai contat de ce s-a intamplat asa. Important a fost ca s-a intamplat ea, Anisia. Si ca, desi era mica, miticuta, s-a nascut perfect sanatoasa. Nu fost nevoie de oxigen, nici de incubator. Imi aduc aminte, ca acum, ca au asezat-o in rand cu copiii nascuti la temen. 3,5-4-4,5 kilograme, rotofei si maricei. Pe langa a mea, ceilalti bebelusi pareau de 5, 6 luni.  Frumoase amintiri… erau zile insorite de inceput de octombrie, iar soarele batea direct pe patucul ei. Era cat o papusa. Una mica. Si avea par mult si lung. Cu reflexii roscate. Cand o luam in brate, capul ei se aseza perfect in causul palmei mele. Ea toata era cat antebratul meu. Cand o asezam pe piept, se ghemuia toata in jurul inimii mele. Si asa, cu ea lipita de inima mea, lunile si anii au trecut. Acum, Anisia este cum o stiti. Mare. Mare cat inima mea. Si stiti si ca se pregateste sa devina medic. Are in sange si in gena aceasta dorinta, s-a nascut cu ea si traieste pentru ea. Stie ea de ce. Imaginea ei cat o papusa a ramas doar o amintire. A mea. Atunci, ma temeam. Acum, zambesc. Pentru ca, intre timp, am aflat ca toti copiii prematuri, desi sunt mici cat niste jucarii de plus, sunt cele mai puternice si luptatoare fiinte pe care le-am intalnit. Din prima clipa, in fiecare clipa, ei lupta pentru viata. Pentru viata lor si, de ce nu, pentru vietile altora. 
Sa fie speranta, zic! 

18 Noiembrie 2020

 

© Toate drepturile asupra textelor și imaginilor aparțin by Irina Reisler