"Nu port masca pentru ca NU VREAU EU!"...

Eu iarasi nu dorm, iar nu am somn…
Pentru ca am vazut la stiri un credincios din imbulzeala de la Iasi, care isi iubeste aproapele si care, intrebat de ce nu poarta masca, s-a apropiat de camera si, cu o grimasa oribila, a spus raspicat si nervos: “Pentru ca nu vreau!”… N-ar fi o problema, daca acest gest de bravada prosteasca, intr-o zi cu peste 4000 de cazuri noi si intr-o imbulzeala de sute de oameni, l-ar afecta doar pe el. Pana la urma, toti suntem datori cu o moarte. Si suntem oameni mari si raspundem de vietile noastre. Doar ca, in mijlocul unei pandemii mondiale, raspundem si de vietile altora. Ba chiar am putea fi raspunzatori si de moartea altui om. A aproapelui… Acela, acela, pe care credinta ne indeamna sa-l iubim… Am ramas cu un gust super amar si, inevitabil, ma tot intreb daca de-asta am inchis una dintre afacerile noastre in luna mai… Da, este vorba despre centrul de slabire. Si da, nu am vorbit foarte mult despre asta. Si nici nu ne-am vaicarit. Si nici nu ne-am victimizat. Am inchis, am inghitit galusca si am mers mai departe, cu magazinele online. Am mers mai departe cu demnitate si curaj. Am pierdut 10 ani de munca, de timp, de energie si de investitii. Am sacrificat totul, pentru ca nu am putut trai cu gandul ca am putea face rau cuiva. Doar noi stim cat am muncit, in lunile acestea, ca sa ramanem pe linie. Doar noi stim cat am multumit fiecarui client in parte, dimineata la trezire si seara la culcare. Doar noi stim cat am tras unul de altul, si ne-am incurajat, si ne-am tinut capul si moralul sus. Doar noi stim cum jonglam cu toate ca sa fim la zi, ca sa fim bine, ca sa fim zambitori. Ca sa tinem spatele drept. Si da, pot spune cu mana pe inima ca am reusit! Magazinul online de cosmetice si cel de bijuterii au trecut cu bine peste primavara si vara. Insa… doar noi stim cat am imbatranit in aceste luni si cat de greu a fost. Si este. Pentru ca noi nu avem in spate pe nimeni, nici firme-mama, nici corporatii, nici pile, nici un salariu care sa vina in cont luna de luna. Noi ne avem doar pe noi. Iar atata timp cat avem doua maini si doua picioare vom munci pe rupte. Atata timp cat suntem sanatosi, nu ne veti auzi ca ne plangem. Nici macar daca ne va fi greu. Am luat-o de la capat de atatea ori in viata, incat nu ne mai temem de nimic. Sau… aproape de nimic. Pentru ca, in clipa asta, ne temem de ceva: de cei care sunt ca individul din reportajul de la stiri. De cei care spun: “Nu port masca, pentru ca NU VREAU!”… Ei bine, pe acesti indivizi eu i-as pune sa faca doua lucruri: sa isi petreaca o zi si o noapte intr-o sectie de terapie intensiva Covid (fara masca, as fi tentata sa scriu, dar nu, le-as da masti, din dragoste pentru aproapele meu). I-as aseza intr-un colt si doar i-as ruga sa retina tot ce vad si aud. Pentru ca tot ce se intampla acolo te ingheata, iti ridica inima in gat si nu se poate sterge din memorie, orice ai face (desi nu mai fac emisiuni medicale de ani de zile, eu nu am putut uita nici macar o secventa, din miile filmate in sectiile de terapie intensiva – sunetele aparatelor, mirosul, gemetele, agonia, tacerea mormantala, momentul decuplarii de la aparate, urmat de gestul cearceaful alb tras peste fata omului cald inca… urletele disperate ale celor de dincolo de usi…copii, mame, tati, bunici…). Si, al doilea lucru, le-as lua tot ce au si i-as pune sa o ia de la zero. Sa cladeasca ei ceva, cu mintea, cu inimile si cu mainile lor, din care sa manance o paine. Ei si copiii lor. Asa cum am cladit noi, in ultimii 12 ani. Iar, la final, i-as intreba cum le-ar fi, daca cineva le-ar spune: “Nici ca imi pasa, daca va imbolnavesc. Nici ca imi pasa, daca veti ajunge si voi intinsi pe paturi de terapie intensiva. Nici ca imi pasa, daca copiii vostri ar putea ramane orfani si fara paine. Nici ca imi pasa!”. Atat. Si nimic mai mult. Ba da, inca ceva: Va rugam mult, aveti grija de voi! Si de aproapele vostru. Ca sa mai putem spera ca o sa fie bine.

15 Octombrie 2020