Pe vecina noastra de la Poienile, satul in care am ridicat o casa acum 8 ani, o cheama Luminita. E o mana de om, dar inimoasa tare si foarte vrednica. Are gospodarie frumoasa, gradina mare, animale, o casuta ingrijita. Nu sta, cat e ziulica de lunga. Pentru ca mananca aproape numai din ce ii rodeste pamantul si ii dau animalutele ei. Luminita este omul care ne deschide poarta, ca sa vada ca totul e in regula in lipsa noastra, iarna curata zapada, vara, buruienile. Pentru ca asa vrea ea, sa fie frumoasa si curtea noastra. Acum vreo 4 veri, cand am ajuns in oaza noastra de liniste, curtea ni se transformase intr-o mini-gradina. Curte in care aveam doar cativa pomi, flori de camp, niste maci batuti superbi si plante medicinale ramase mostenire de la fosta proprietara a terenului (despre care am aflat, dupa ce am cumparat, ca a fost vraciul satului si ca a facut bine sute de oameni si animale. Din pacate, este in lumea ingerilor de zeci de ani, ca tare mi-ar fi placut sa ii ascult povestile. Ma multumesc cu gandul ca am ridicat casa intr-un loc binecuvantat de oameni si de Dumnezeu.). Revenind: in curtea noastra se intamplase un miracol: pe o bucata de pamant, erau infloriti trandafiri de toate culorile si felurile. Pe o alta, aveam cateva randuri de rosii pline de rod. Intr-o alta parte, ne zambeau ardei grasi si iuti. Era clar ca mainile Luminitei zamislisera aceasta minune. Mainile conduse de inima. “Pentru ca am vrut sa va bucurati si mai mult cand veniti aici, doamna Irina! Sa aveti legumele dumneavoastra pe care sa le culegeti si trandafiri inalti, cum stiu ca va plac.” – mi-a spus razand, cand am intrebat-o de ce a trebuit sa munceasca si mai mult decat munceste in gospodaria ei. De atunci, an de an, gradinita mea creste odata cu gradina Luminitei. Cu fructele din curte, ne face compoturi si ni le aseaza in raft, sa le gasim cand venim. Legumele pe care nu ajungem sa le culegem le transforma in niste sosuri incredibile. Nici nu incape discutie despre bani, totul e darul ei. Stiti, genul acela de om care face bine fara sa vorbeasca despre asta, fara sa ii ceara cineva, fara sa se urce pe soclu. Genul de om care face bine in tacere, cu smerenie. Si care acopera binele facut cu smerenie. Genul acela de om contrar contemporanilor care fac un bine ca sa se umple de like-uri, faima si bani, care se catara pe necazul omului, ca pe podium, ca sa fie vazuti si aplaudati de lume. Luminita de la Poieni face bine pentru ca asa o impinge inima, pentru ca asa stie ea sa iubeasca, pentru ca asta o face fericita. In fine… In vara asta, cand ne-am vazut, era foarte suparata: nici un rod nu a supravietuit secetei uriase. Nici legumele, nici fructele. Le-ar fi udat, dar de unde apa? Satul Poienile este un loc uitat de lume (si de autoritati): vara nu curge apa, pentru ca bazinele sunt mici si nu acopera nevoile oamenilor (ironia sortii, Buzaul curge pe la poalele satului), canalizare nu e, gaze nu sunt trase. Asa ca, toate plantele au fost sortite pieirii, iar toata munca ei s-a dus pe apa… Buzaului. Am lasat-o cu lacrimi in ochi, in august, cand ne-am vazut ultima oara. Astazi, cand am ajuns aici, in camara se odihneau cuminti cateva borcane cu compot si cateva cu sos delicios. Asezate, cu siguranta nu din intamplare, sub o aripa de inger care decoreaza raftul. Am zambit… dulce-amar. Aveam nevoie de o poveste frumoasa despre bunatate si omenie, dupa baia de povesti asa cum stiti si voi ca se intampla in ultima vreme. Maine, am sa ma intalnesc cu ea. Si am sa-i zambesc. Doar dulce. Amarul il las in urma. Pentru ca Luminita nu este doar numele unui om bun si frumos. Este speranta care ne motiveaza sa mergem inainte, asa cum stim noi ca trebuie: iubind oamenii. Cu adevarat. Si cu smerenie. 
Sa aveti zile minunate si parte de oameni-Luminite!
24 Octombrie 2020
© Toate drepturile asupra textelor și imaginilor aparțin by Irina Reisler